S-au scurs şase ani, iar pe alocuri s-a instalat uitarea, vrută sau nevrută, cert necesară şi sănătoasă. Ca ieri mă aflam pe ultimul drum ce avea să mă ducă, nepăsător în faţa groazei mele, spre locurile în care altădată îmi petreceam însorite vacanţe de vară alături de cea pe care o numeam şi se auto-identifica prin “mamă de vacanţă”. Foarte posibil e că acest drum îmi devenise până în prezent una din cele mai regretate decizii din viaţa mea. Privind lucidă înapoi , cu şocul depăşit, m-aş fi rezumat la rămas-bunul căruia îi primisem un răspuns mai mult decât senin. Revenind, mă aflam în locurile ce aveau să-mi sădească răni adânci în suflt la vederea lor. Imagine atât de schimbată, de pustie şi lipsită de viaţă. Erau drumurile pe care altădată le colindam împreună, drumuri ce-i păstrau amprenta, parfumul şi veselia în orice colţişor luminos, iar atunci, în tragicul moment, îmi deveniseră cuţit învârtit în rana sângerândă.

Sărind peste detaliile prea triste, n-aş putea spune că sunt împăcată sau măcar într-o mică măsură de acord cu propriile noastre obiceiuri, barbare, lipsite de noimă. Suntem o specie cu înclinaţia spre masochismul psihic prea bine dezvoltată. Ne prelungim agonia şi ne înfundăm tăcuţi, resemnaţi în ea, fără a da vreun semn că ne dorim scăparea. Cele trei zile cu miros morbid, petrecute în prezenţa celui ce nu mai este ceea ce a fost odată şi nici nu va mai fi vreodată îmi par de-a dreptul torturante, o prelungire inutilă a suferinţei. Omul ar trebui să păstreze şi să se înarmeze cu amintirea vie, pulsândă a celui pierdut. Mi-au pătat memoria, mi-au înnegrit amintirile noastre plăcute aceste întunecoase clipe.

Nu cred să mă fi încercat un alt sentiment asemeni celui ce pusese străpânire pe mine la înapoierea în viaţa cea de toate zilele. O goliciune ce-ţi seacă până şi sufletul din propriul trup, dar pe târâte viaţa te obligă să-ţi întăreşti pasul. Memoria-ţi selectează amintirile: îndepărtând, aruncând în neant, întipărind.

Evident, sunetul alarmei timpurii ce încă îşi mai croieşte drum către auzul meu în anumite zile, m-a învăţat dureros de bine să trăiesc, să iubesc şi să mă exprim din adâncul sufletului căci niciodată nu se ştie când viaţa ne va lua pe nepregătite.

Am uitat drumurile ce altădată mă purtau către clipe memorabile din cauză că la capătul lor lumina s-a stins. Îi păstrez totuşi în suflet amintirea vie, strălucindă, într-un loc aparte de unde nu va înceta să mă inspire, să mă redreseze, să mă călăuzească.

Aş fi vrut să scriu ficţiune.

În amintirea-i,

14.04

Tags: amintiri, Cuvinte, gânduri, Jurnal, Moarte, Pierdere, Proză scurtă, sentimente, Viaţă