Probabil că una dintre cele mai traumatizante momente din viaţa mea a fost pierderea irevocabilă, fără drept la replică a unei persoane apropiate mie ce mi-a fost mătuşă, dar mai presus de asta o a doua mamă, o mână protectoare, un model demn de urmat, un caracter de apreciat.

M-am ciocnit pentru prima dată de moarte, această umbră permanentă a vieţii, acest nor întunecat ce urmăreşte soarele, pătează seninătatea anilor, la vârsta când jocurile copilăriei erau prea acaparante pentru a mai lăsa loc în suflet şi de altceva în afara bucuriei şi voioşiei ce mă cuprindeau la fiecare şotron sau telefon fără fir instalat în vreun copac tulburat de îndrăzneala mea. Nu-mi amintesc de atunci decât obscuritatea ritualurilor desprinse parcă din filmele horror ale vremurilor,prin care omul mort era legat cu funii groase de mâini şi de picioare pentru a nu fugi sau a nu-i pleca spiritul în plimbare atunci când este lăsat nesupravegheat.

Este adevărat că puţinele plânsete, lacrimi vărsate mă impresionau într-atât încât mă aduceau şi pe mine, chiar dacă pentru scurt timp, în starea deprimantă ce ne devenise atmosferă. N-am înţeles mai nimic din mesele rupte, din scaunele sau uşile trântite în urma celui dus, mi-era neclară necesitatea monedelor aruncate prin bolovanii de pământ ce se prăvăleau jalnic în semn de graniţă eternă deasupra casei de scânduri.

Trecuseră anii, iar cele de mai sus erau prea adânc îngropate, pierdute printr-un ungher de suflet ca eu să le mai bănui existenţa. Viaţa îşi urma nestingherită drumul, ignorantă în faţa schimbărilor survenite sau privind mai profund, conştiinţa îşi lua măsuri protectoare pentru a se menţine sănătoasă.

Cum vremea trecea, iar eu înaintam în vârstă mă cuprindea în anumite momente de rătăciri adolescentine teama de nefiinţă, a mea şi a celor din jurul meu, gânduri, sentimente pe care le respingeam cu vehemenţa tipică psihicului în faţa unor imagini nepoftite şi în aceeaşi măsură de nedorite. Totuşi,am fost construiţi astfel încât lumina vieţii să ne proiecteze pe asfaltul rece umbra ameninţătoare a morţii. În anumite clipe de sensibilitate ne speriem chiar de ea, însă acest fapt nu o va înlătura. Privim înainte nestingheriţi de statornicia şi stăruitoarea-i prezenţă până ce se face din nou remarcată lovind cu violenţă.

Pierduţi, rătăciţi pe drumurile cunoscute, notate de alţii în hărţi, dinainte umblate, ale vieţii uităm calitatea, posibil defectul, de bază a propriei noastre existenţe, imprevizibilul. Încrezători în ziua de mâine, în certitudinea ei, în apariţia răsăritului mai mult ca sigură refuzăm a crede că dimineaţa ne poate surprinde în pijamale, cu ochii în ceaţă, buimăciţi că ceasul a sunat înainte de vreme. Evident, s-a produs o defecţiune, de cele mai multe ori ireparabilă.

Aşa s-a petrecut şi cu fericita monotonie a vieţii mele. Ceasornicul a sunat pentru prima oară mult prea devreme, iar noi am rămas dezorientaţi, pradă momentului suspendat în aer, scos parcă din orice coordonate de timp şi spaţiu. Atunci viaţa îşi arată marcant calitatea ori defectul, iată, fatal de imprevizibilitate.

Faptul că ne tragem barca anilor prin ape tulburi în care la fiecare vâslă simţim iminenţa furtunii, a valurilor gata să ne afunde pentru totdeauna în inexistenţă, amplifică umbra din spatele nostru dându-i forţe în faţa cărora nici să ne speriem nu avem timp. Iar tu, la fel ca mine, în naivitatea-ni proprie credeai că valurile fac selecţie în funcţie de greutatea anilor pe care i-ai încărcat la îmbarcare. Natura are grijă să-ţi demonstreze că te poţi amarnic înşela. De aici provine descumpănirea ce te cuprinde într-o oarecare dimineaţă, atunci când pe liniştea mării rămâi tu şi luna-ţi luminoasă, iar una din bărcile puternice, frumos construite, prea nou ieşite în larg, ce te însoţea de aproape, rămâne în urmă, scufundată, pierdută prin cine ştie ce ape necunoscute, nebănuite.

Tags: amintiri, Cuvinte, Jurnal, Moarte, Proză, Proză scurtă, Scrieri, Timp, Trăiri., Vremuri