Imprevizibilă, viaţa ne determină să lăsăm locuri cu propriile caracteristici şi oameni sau sentimente ce se leagă de ele, de ei în urmă. Cu pasul încrezător, ba chiar călcând semeţ uneori, cu geanta în care ai îndesat cât mai multe legături, noduri sau amintiri pe umăr, mână în mână privim înainte. Îţi trec prin minte multe foste sau recente, frumoase trăiri în timp ce prin faţa ochilor se scurg locuri cunoscute în care altădată te plimbai lejer, nesuspectând rămas-bunul ce va să vie. Se leagănă-n priviri trandafiri stăruitori, copaci tânguitori, iar staţiile ori vămile goale şi reci te surprind străin, pierdut privind. Laşi totul în urmă pentru a le transforma apoi la rândul lor în dulci regăsiri viitoare.

E iarnă şi frig, iar eu am impresia că odată cu locurile m-am regăsit copil trezindu-mă la şapte şi ceva pe întuneric pentru a mă pregăti alături de mama. Iernile mereu miroseau a fum pe drum, iar noi păşeam aceeaşi alee în fiecare dimineaţă. Pierdută într-un fâş prea mare pentru statura mea mă îndreptam către aceleaşi temeri zilnice: “Astăzi avem română?”, materia cea mai temută încă din vremea gimnaziului prelungintă în liceu. Temută, dar în acelaşi timp cea mai învăţată şi cu adevărat îndrăgită de mine.

Viaţa-şi urmează cursul nestingherită de o mie de gânduri, o mie de fapte regăsite, retrăite. Între sute de suflete scoase la iveală din tine, iar apoi din nou pierdute în tine tic-tacul o ia mereu înainte necruţător, sfidător, neînduplecat în faţa rătăcirilor tale.

Fără amintiri concrete, ci doar cu umbre de sentimente regăsite şi ele accidental în zile de iarnă friguroase ridici capul către noi orizonturi luminate de noi vise, de speranţe…