Iar la sfârşit de zi fiecare din noi îşi încheie socotelile, semnează, ştampilează şi pune la catastif. Unii scriu, alţii vorbesc, unii-şi acoperă ochii şi doar gândesc, alţii mulţumesc, iar majoritatea roagă ca mâine să fie cel puţin la fel de bine ca azi ori speră la mai mult. Cert este că la final de zi recapitulăm, formatăm şi facem loc pentru ziua ce va urma.

Ne-am trezit devreme pregătiţi să mergem şi să terminăm în sfârşit cu chinul ultimelor săptămâni. Rapid. Dar se pare că nu întotdeauna iese aşa cum plănuieşti sau aştepti. Am îmbătrânit azi, mi-a crescut tensiunea, m-au împovărat toate cazurile apărute şi neaşteptate, iar în final am răsuflat atât de uşurată în frumuseţea şi liniştea casei noastre. M-am simţit eliberată şi protejată, dar cel mai important m-am simţit departe de tumultul acela, departe de privirile pline de griji şi rugătoare, departe de îngrijorare şi stres, departe de tensiune şi atmosferă încărcată. Toate astea sunt câteva referiri personale şi total neglijabile, dacă vreţi, pentru voi.

Nu-mi plac spitalele cu tot ceea ce înseamnă ele. Nu-mi plac paturile acelea în aşteptarea răniţilor, nu-mi plac ambulanţele sau aerul morbid pe care-l inspiri la tot pasul. Parcă toate camerele de analize, parcă toate camerele pentru raze sau tomografii prevestesc ceva rău. Adică în timp ce aşteptam am văzut atâtea vieţi care s-au schimbat şi oameni care se aflau în pericol, bătrâni în ochii cărora citeai teama că poate de acolo nu vor mai pleca, iar deasupra lor puteai vedea ignoranţa şi nepăsarea, prea puţin omenia doctorilor sau le puteai citi în ochi nu grija pentru pacienţi, ci setea de a primi o blestemată de încurajare. Pe câtă părere de rău şi compătimire îmi inspirau pacienţii, pe atâta revoltă şi ciudă îmi stârneau medicii. Nu toţi, există exceptii, dar majoritatea erau acri din motiv că nu şi-au primit “cadoul”, cu toate că acesta vine regulat, lună de lună, dar ei nu-l apreciază şi nu-i satisface.

Am fost nevoiţi să asistăm la chinurile unui bătrân ajuns la urgenţe cu o ditamai lovitură la cap, în spate, plin de sânge. Pur şi simplu s-a desfăşurat întreaga operaţiune de curăţare, coasere, examinare etc. sub nasul nostru pentru că medicul era prea plictisit să se ocupe de noi din moment de nu am dat frumos “bună ziua”, adică în limbaj medical= 20e, cel puţin. I-am dat odată şi am fost trataţi foarte bine şi rapid, acum ne gândeam că e suficient. Ştii cum e, nu toată ziua bună ziua!

În fine, am aşteptat două ore sub nasul lui şi sub ignoranţa de care ne-am bucurat nespus până a binevoit să ne spună: “E în regulă, puteţi pleca”, pentru asta am aşteptat. Deh! N-am avut “bunul simţ” de a-l ruga frumos, în limbaj medical = cu mâna-n buzunar, să ne servească.

Mi-e scârbă! Nu aş fi dat cu el de pereţi din cauza că ne-a făcut să aşteptăm. Noi am fost porniţi să îndurăm orice ar fi şi să nu-i dăm satisfacţie, dar mi-e scârbă de comportamentul lui faţă de un bunic bătrân şi suferind, plin de bunătate, care a aşteptat chiar mai mult decât noi, iar bătrânica se întreba cu ce să vină la spital ca să nu o mai coste aşa mult ca taxi-ul. Se poate să aştepte nemernicul ăsta împuţit, porcul ăsta îngrăşat peste măsură sau merit de stat, “atenţii” de la EI, din pensia lor?

Ţineţi minte, eu am învăţat! oamenii sunt aceiaşi indiferent de locaţie…
Acestea fiind spuse, luam buretele şi pregătim tabla pentru o nouă zi, ba mai mult rămânem doar cu gustul dulce al unei veşti bune, indiferent de gura care a rostit-o şi preţul pe care l-am plătit pentru ea.

Tags: Ambulanţă, Atitudine, Bătran, Batrani, Comportament, Diverse, Medic, Medici, Oameni, Sistem, Spital, Tratament