Aproape în toate cărţile mele de bucătărie şi nu numai, la reţetele cu preparate din carne sunt puse animale vii. De exemplu, facem friptură de căprioară, găsim modul de preparare şi undeva, la început de reţetă, o căprioară frumoasă, în libertate, curioasă, parcă zâmbăreaţă. Păi nu, aţi ghicit, nu-mi convine! Există undeva o neînţelegere. Ce legătură are micuţa cu mâncarea? Făcând-o friptură înseamnă că i-am furat toate carcateristicile de mai sus. Deci, propun, să punem ca poză de referinţă o căprioară jumulită de piele, cu gâtul taiat şi sânge tâşnind, cu picioruşele vinete, tăiată dinspre gât în jos, agăţată de un umeraş. Aceasta e imaginea ce concordă cu friptura. Nu-i vina mea, ce să fac?
Archive for May, 2009
Acceptăm faptul că îmbătrânim? Ne acceptăm trecerea fără a deveni ridicoli/e?
Uneori da, însă de cele mai multe ori nu. Încă de pe vremea când eram în şcoală am avut oroare de bătrânele ce au pretenţia de a fi din nou tinere. Nu merge! Timpul asta nenorocit şi nemilos trece, îşi pune amprenta peste noi, ne marchează, ne uzează şi în final ne doboară. Dar totuşi, insistăm! Cum să mă uit, cum să se uite cineva cu respect sau admiraţie la o femeie bătrână, ridată cu părul mov în cap, buzele roşii, unghiile incredibil de mari şi pictate în culorile curcubeului? De ce ajungem să ne ridiculizăm în halul acesta? Mie, astfel de femei nu-mi trezesc respectul, nu-mi provoacă admiraţia, ci din contra, dezgustul. Mai sunt şi domni Gigei îmbrăcaţi strident, linşi în cap de vaci, cu pantaloni mulaţi, ori budigăi scurţi pentru a ne arăta muşchii ce-atârnă frumos dar în număr mic, nealarmant.
Vă mai amintiţi
De seminţele din piaţă? Mâncam zilele astea un pachet de seminţe “Naturals” în timp ce-mi vizionam pierdută serialul. N-am putut totuşi să nu remarc faptul că nu au gustul acela orice le-ai face. Seminţele din piaţa de acum câţiva ani buni pe care o babă Ioană le vindea la pahărel sau cornet erau foarte bune. Veneau de la ea de pe câmp, erau prăjite cu atenţie la ea în casă, ca şi cum ai mânca seminţe făcute de bunica. Îmi plăceau nevoie mare, deşi abia le puteam descoji la vârsta `ceea.
Am adoptat o domnişoară acum ceva timp pe care o iubim tare mult. E jucăuşă nevoie mare, răsfăţată şi sociabilă. La rândul ei ne iubeşte. Nu s-ar despărţi o secundă de noi. Sunt la biroul, e la picioarele mele. Pleacă “tată-su” la muncă, stă jumătate de oră cu nasul lipit de uşă, tristă. Mă ridic noaptea din pat, se ridică şi ea din somn. Ne urmează pretutindeni, fără excepţie.
Pentru că ne era poftă de ceva dulce, am hotărât, bravă fiind, să fac o prăjitură cu cireşe ca bunica. Dacă este cineva interesat pozele şi reţeta le veţi găsi mai jos.
Să purcedem, deci:
Da, există şi aşa ceva, dric Mercedes, pentru oameni cu ifose în orice moment din viaţă. Eu, om simplu de la “munce” ştiam că mortul se duce uneori în cocie, Aro, cunoscuta maşină mare sau “papuc”. Noi nu aveam dric, dar când am plecat de la munte am observat că pe ăste meleaguri mortul se duce cu dricul. Foarte bine! Am văzut dricuri obişnuite, no name, unele chiar nenorocite de vreme, dar un dric Mercedes nu am văzut până zilele trecute. Trecea îngâmfat pe lângă mine, mă sfida parcă intenţionat cu luciul său, iar şoferul era bineînţeles cu nasul în vânt, în asentiment maşinii.
Atunci când luminile se sting, noaptea potoleşte zgomotul vieţii, iar cerul îşi pictează conştiincios stelele, rămân doar inimile noastre. Tu, încet, cu mâna stângă mă îmbrăţişezi. Eu imi pun capul la tine pe piept să te simt mai mult al meu, şi mâna dreaptă pe obraz. Am rămas doar noi…
Am citit zilele astea nişte vorbe răzleţe, nu mai ştiu unde sau scrise de cine erau: “Nu ştiu de unde teama asta de medici sau de a merge la spital…”.Ei bine, eu ştiu de unde. Sunt foarte, dar foarte mulţi medici incompetenţi, la care incompetenţă se mai adaugă şi sistemul medical deficitar al României(N.B:dar nu numai!): nu sunt ambulanţe, nu sunt ambulanţe dotate, întârzieri la chemări de urgenţă, plus şpaga pe care de nu o dai eşti omorât cu zile.
Haideţi să vorbim despre călătoriile pe distanţe lungi uneori inevitabile, necesare! Ce preferăm, în general: avionul, autocarul, trenul, maşina proprie?
Nu ştiu dacă este doar impresia mea, însă de la o vreme tot mai multe avione se prăbuşesc astfel încât am dezvoltat o adevărata fobie faţă de ele, fobie la care se adaugă şi o experienţă trecută, mai puţin plăcută. Se face că era o dimineaţă friguroasă de iarnă, paradoxal o dimineaţă în care eram fericită(căci de obicei sufăr la ore matinale şi frig). Avionul urma să decoleze de pe aeroportul Henri Coandă, Bucureşti. Aparţinea companiei Tarom şi era mic, foarte mic. Puţin claustrofobă, înăuntru aveam impresia că sunt un om înghesuit într-o minusculă cutie de chibrituri. Fie, îmi iau un aer încrezător şi îmi spun că peste foarte puţin timp voi fi acolo unde aşteptam să fiu de vreo două luni pe atunci. Acest “puţin timp” s-a transformat însă în zbor interminabil. Peste foarte puţin timp a început avionul să tremure, să mă scuture, iar dinţii mei i-au urmat exemplul. Mă foiam pe scaun în disperare. Nu se mai oprea, treceau minute bune, o oră şi avionul tremura în draci. Deja mă gândeam ca măcar să ajungă pe mare să nu ne sfărâme de tot, mă gândeam la cei dragi, la momentele frumoase şi apoi am început să înjur: “dracu să le ia avionele şi compania, şi-a băgat coarnele în vreme” şi altă avalanşă de cuvinte pe care mi-e ruşine să le redau. Pentru că nu eram suficient de nenorocită, baba de lângă mine şi-a scos mătăniile şi cu cât patos înjurasem eu înainte, cu atâta patos se ruga ea acum. Cruci peste cruci, aplecări, altă baba şi-a scos ştiu eu ce talisman. Aici a fost momentul când mi-am spus resemnată: mor, omule, mor! Ei bine, nu, n-am murit, dar turbulentele au tinut aproape tot drumul. Dacă zborul era mai lung probabil avionul nu mai rezista şi aşa era într-o stare deplorabilă.
Mi-am amintit că acum ceva timp am văzut filmul şi ne-a plăcut. Zilele trecute văzusem şi cartea despre care cred că trebuie să fie mult mai bogată în imagini haioase decât filmul.
Despre Marley and Me am putea spune că e comedie, film de vizionat cu familia, însă drama de la sfârşit îi defineşte în totalitate genul. Am râs mult de păţaniile căţelusului, iar Owen Wilson s-a mulat perfect pe rolul său de “tată”. De Jennifer Aniston nu mi-a plăcut în mod deosebit.
Comentarii: