Sursa imaginilor: internet.

Zile frumoase cititorilor!

În căutare de relaxare pentru vineri seara am decis, încă de pe când era mama la noi, să urmăresc şi eu acest show şi trebuie să spun că a fost o decizie foarte proastă. Cum să vă spun, uneori îmi trebuie relaxare completă, caut ceva care să nu mă solicite defel, nici intelectual, nici fizic, deci am ales această emisiune. Bun, printre glumele total neinspirate ale lui Ştefan Bănică, melodiile incolore, inodore, insipide pe care le promovează sau încearcă să ni le îndese de-a dreptul pe gât, pe lângă mutrele şi cuvintele ce relevă o acută lipsă de educaţie ale lui Cornel Patrichi show-ul mi se parea în regulă până vineri seară când l-au eliminat pe Cătălin Botezatu şi ales pe Grigore- omul mămăligă, picioare de lemn, domnul răţoi.

Spuneam în titlu că emisiunea este complet greşit numită “Dansez pentru tine” când de fapt elimină din competiţie o dansatoare profesionistă şi lasă un biet puştan care nu-i în stare să facă ritmic doi paşi la stânga, doi la dreapta. Fără supărare, nu am nimic cu acel om, ci doar cu emisiunea care în fond ar trebui intitulată “Visul meu”. Nu se uită nici dracu la cum dansezi şi cât de bine o faci!

În fine, asta e nemulţumirea cu numărul unu.

Nemulţumirea numărul doi e legată de premiul pe care l-au primit Liuba şi Cătălin, adică 1500 de euro. După 3 luni, cred, de eforturi, lipsa de la serviciu, automat lipsa profit, 1500 de euro. Ce să facă 5,6 oameni, familia întreagă cu ei? Îmi pare chiar ruşinos, la câţi bani scoate Pro Tv-ul din Rating şi comparativ cu banii pe care-i bagă Bănică în buzunar pentru cele trei, patru cuvinte neinspirat mormăite.

Dar mi-a plăcut că un puştiulică extrem de bolnav, care avea de făcut la fiecare două săptămâni vizite în Franţa şi în curând trebuia să suporte o opertaţie le-a dat peste nas. Invitat în emisiune, a primit 3000 de euro. A spus, foarte frumos şi cu o privire plină de suferinţă, inocentă … “MULŢUMESC FRUMOS, DAR NU AJUNG PENTRU OPERAŢIE!!!” Nu apucase ca să termine fraza că Iulia Vântur i-a întrerupt-o rapid, considerând că face o gafă.

Nu-ţi face griji, le-ai spus-o bine! BRAVO pentru curaj şi jos pălăria, în faţa ta, nicidecum în faţa lor.

Acestea fiind spune, eu n-am să mă mai uit pentru că nu găsesc emisiune relaxantă, ci total agasantă, iar acum revin, cu permisiunea dumneavoastră, la hârtiile mele.

- Se poate, vă rog, să-mi daţi şi eticheta de pe rudă pentru că mă interesează ingredientele.

- Nu, nu pot, că-mi trebuie mie.

Ca o analistă ce sunt, în orele următoare stăteam şi mă gândeam la ce îi poate fi de folos un căcat de etichetă, subţire şi nesemnificativă pentru ele din moment ce atunci când ajunge la mijlocul rudei o taie şi pe ea ferfeliţă, odată cu membrana.

Iată câteva posibile întrebuinţări ale controversatei etichete:

Se şterge cu ea la fund? nu, că e prea mică şi ar risca să aibe alte neplăceri.

Şi-o bagă în fund? la ce folos!?

O înghite? i-ar provoca indigestie.

Deci, ce poate face o domnişoară cu eticheta parizerului şi de ce nu mi-a dat-o în condiţiile în care chiar şi fără să o ceri trebuie să-ţi fie înmânată. Dacă nu aş fi fost atât de fraieră refuzam produsul şi scriam o plângere în caiet, ba puteam foarte bine să îi aduc argumente tari că e nevoită să-mi înmâneze eticheta pentru a şti ce pun în gură.

Dacă am alergie la un anumit ingredient şi neştiind că parizerul îl conţine mor? Se ocupă ei de funerarii? Ce ne facem cu vânzătoarele cretine? Cum scăpăm de educaţie, defect în preajma acestor persoane?

Mă supără foarte mult faptul că de fiecare dată când eşti bun, ceea ce, din punctul meu de vedere e o calitate a omului, eşti automat luat drept prost şi incapabil. Incapabil de a te apăra, a lua măsuri, a acţiona.

Iată! o fandosită proastă îmi ridică mari întrebări în ceea ce priveşte caracterul meu.

Ps: am notat titlul cu indicatorul numeric 1 deoarece presimt ca această postare va fi compusă din mai multe episoade.

M-am îmbrăcat în grabă. Turnasem, nu ştiu când, o cană de cafea pe care  mai apoi  am rătăcit-o pe birou şi am plecat. Închizând uşa m-am văzut schimbată pe un drum acelaşi de acum cinci, de acum zece ani. Mă simt stingherită, mă găsesc mică în măreţia naturii.

Au înflorit narcisele în număr mai mare, magnolia măreaţă în mijlocul grădinii tot la fel de îngrijită ca altă dată. Viaţa se scurge pentru mine plină, trecătoare, dar îi rămâne pe veci aliată florilor, copacilor, drumurilor, grădinii. Un câine, şi el al adolescenţei mele, e martor schimbării. Înţelegător, îmi sărută ca un cavaler mâna şi mă urmează tăcut. Am găsit un cusur în cale, dovadă că timpul s-ar putea scurge la fel de vătămător pentru noi toţi, fântâna de altă dată, acum abandonată în ruinele proprii mi-a amintit că totuşi anii au trecut, deşi timpul părea, în mijlocul naturii, să fi stat în loc.

Aceleaşi cărări care altă dată mă purtau spre şcoală, spre liceu, acum mă regăsesc  soţie. Înapoi în prezent, un nenea mă recunoaşte şi nu prea:

“-O tu eşti a 12-a aici sus?”

…şi au trecut ani de când nu mai sunt.

I-am răspuns, complimentată, că am terminat liceul şi mi-am văzut în continuare de drum mulţumită că poate natura mi-a oferit şi mie puţintel din seva ei. În timp ce exteriorul s-ar putea să se modifice agale, interiorul ajunsese departe. Subit, mi-am dat seama că viaţa mi-a oferit în scurtul timp multe şi încăpătoare. S-au adunat călătorii, oameni noi, locuri frumoase, drumuri line, dar şi anevoioase, cer senin, dar şi turbulenţe, experienţă, ochii schimbaţi, inelare modificate, vise realizate, planuri abandonate, dobândite, împlinite.

În dimineţi de aprilie mă trezesc tot eu, dar alta. Un birou improvizat stă martor că nu mai sunt a 12-a la liceu, sus. Foile răvăşite, caietul, cana de cafea şi un stilou sau două mă primesc revigorante după cinci ore de somn.

Sărind peste detaliile prea triste, n-aş putea spune că sunt împăcată sau măcar într-o mică măsură de acord cu propriile noastre obiceiuri, barbare, lipsite de noimă. Suntem o specie cu înclinaţia spre masochismul psihic prea bine dezvoltată. Ne prelungim agonia şi ne înfundăm tăcuţi, resemnaţi în ea, fără a da vreun semn că ne dorim scăparea. Cele trei zile cu miros morbid, petrecute în prezenţa celui ce nu mai este ceea ce a fost odată şi nici nu va mai fi vreodată îmi par de-a dreptul torturante, o prelungire inutilă a suferinţei. Omul ar trebui să păstreze şi să se înarmeze cu amintirea vie, pulsândă a celui pierdut. Mi-au pătat memoria, mi-au înnegrit amintirile noastre plăcute aceste întunecoase clipe.

Nu cred să mă fi încercat un alt sentiment asemeni celui ce pusese străpânire pe mine la înapoierea în viaţa cea de toate zilele. O goliciune ce-ţi seacă până şi sufletul din propriul trup, dar pe târâte viaţa te obligă să-ţi întăreşti pasul. Memoria-ţi selectează amintirile: îndepărtând, aruncând în neant, întipărind.

Evident, sunetul alarmei timpurii ce încă îşi mai croieşte drum către auzul meu în anumite zile, m-a învăţat dureros de bine să trăiesc, să iubesc şi să mă exprim din adâncul sufletului căci niciodată nu se ştie când viaţa ne va lua pe nepregătite.

Am uitat drumurile ce altădată mă purtau către clipe memorabile din cauză că la capătul lor lumina s-a stins. Îi păstrez totuşi în suflet amintirea vie, strălucindă, într-un loc aparte de unde nu va înceta să mă inspire, să mă redreseze, să mă călăuzească.

Aş fi vrut să scriu ficţiune.

În amintirea-i,

14.04

M-am ciocnit pentru prima dată de moarte, această umbră permanentă a vieţii, acest nor întunecat ce urmăreşte soarele, pătează seninătatea anilor, la vârsta când jocurile copilăriei erau prea acaparante pentru a mai lăsa loc în suflet şi de altceva în afara bucuriei şi voioşiei ce mă cuprindeau la fiecare şotron sau telefon fără fir instalat în vreun copac tulburat de îndrăzneala mea. Nu-mi amintesc de atunci decât obscuritatea ritualurilor desprinse parcă din filmele horror ale vremurilor,prin care omul mort era legat cu funii groase de mâini şi de picioare pentru a nu fugi sau a nu-i pleca spiritul în plimbare atunci când este lăsat nesupravegheat.

Este adevărat că puţinele plânsete, lacrimi vărsate mă impresionau într-atât încât mă aduceau şi pe mine, chiar dacă pentru scurt timp, în starea deprimantă ce ne devenise atmosferă. N-am înţeles mai nimic din mesele rupte, din scaunele sau uşile trântite în urma celui dus, mi-era neclară necesitatea monedelor aruncate prin bolovanii de pământ ce se prăvăleau jalnic în semn de graniţă eternă deasupra casei de scânduri.

Trecuseră anii, iar cele de mai sus erau prea adânc îngropate, pierdute printr-un ungher de suflet ca eu să le mai bănui existenţa. Viaţa îşi urma nestingherită drumul, ignorantă în faţa schimbărilor survenite sau privind mai profund, conştiinţa îşi lua măsuri protectoare pentru a se menţine sănătoasă.

Cum vremea trecea, iar eu înaintam în vârstă mă cuprindea în anumite momente de rătăciri adolescentine teama de nefiinţă, a mea şi a celor din jurul meu, gânduri, sentimente pe care le respingeam cu vehemenţa tipică psihicului în faţa unor imagini nepoftite şi în aceeaşi măsură de nedorite. Totuşi,am fost construiţi astfel încât lumina vieţii să ne proiecteze pe asfaltul rece umbra ameninţătoare a morţii. În anumite clipe de sensibilitate ne speriem chiar de ea, însă acest fapt nu o va înlătura. Privim înainte nestingheriţi de statornicia şi stăruitoarea-i prezenţă până ce se face din nou remarcată lovind cu violenţă.

Pierduţi, rătăciţi pe drumurile cunoscute, notate de alţii în hărţi, dinainte umblate, ale vieţii uităm calitatea, posibil defectul, de bază a propriei noastre existenţe, imprevizibilul. Încrezători în ziua de mâine, în certitudinea ei, în apariţia răsăritului mai mult ca sigură refuzăm a crede că dimineaţa ne poate surprinde în pijamale, cu ochii în ceaţă, buimăciţi că ceasul a sunat înainte de vreme. Evident, s-a produs o defecţiune, de cele mai multe ori ireparabilă.

Aşa s-a petrecut şi cu fericita monotonie a vieţii mele. Ceasornicul a sunat pentru prima oară mult prea devreme, iar noi am rămas dezorientaţi, pradă momentului suspendat în aer, scos parcă din orice coordonate de timp şi spaţiu. Atunci viaţa îşi arată marcant calitatea ori defectul, iată, fatal de imprevizibilitate.

Faptul că ne tragem barca anilor prin ape tulburi în care la fiecare vâslă simţim iminenţa furtunii, a valurilor gata să ne afunde pentru totdeauna în inexistenţă, amplifică umbra din spatele nostru dându-i forţe în faţa cărora nici să ne speriem nu avem timp. Iar tu, la fel ca mine, în naivitatea-ni proprie credeai că valurile fac selecţie în funcţie de greutatea anilor pe care i-ai încărcat la îmbarcare. Natura are grijă să-ţi demonstreze că te poţi amarnic înşela. De aici provine descumpănirea ce te cuprinde într-o oarecare dimineaţă, atunci când pe liniştea mării rămâi tu şi luna-ţi luminoasă, iar una din bărcile puternice, frumos construite, prea nou ieşite în larg, ce te însoţea de aproape, rămâne în urmă, scufundată, pierdută prin cine ştie ce ape necunoscute, nebănuite.