Se înnoptase de-a binelea când te-ai înapoiat în cameră. O umbră de siguranţă mi-a năpădit sufletul. Era acel sentiment ce mă cuprinde numai în prezenţa ta, iar eu mă las copleşită, îi cad pradă cu zâmbetul pe buze. Nu-ţi spun nimic, mă prefec la fel ca în atâtea alte seri pierdute-n timp că dorm. Îţi simt privirea caldă asupra pleoapelor mele inundate de liniştea, ai crede tu a somnului, dar te înşeli căci e o altfel de linişte, e a prezenţei tale. Mă strigi în şoaptă să te asiguri că dorm, dar nu-ţi răspund. Îmi place să-ţi ghicesc mişcările din absenţa mea. Ai tras uşor perdeaua, ai sting lumina şi mi te-ai alăturat. Îmi zboară gândul instant la dimineţile de vară când lumina abia răzbătea din spatele dealurilor copilăriei mele, iar iarba se cutremura toată, din rădăcină şi până la vârf atunci când roua se aşeza grijulie asupra ei. N-aş fi putut găsi o asociere mai potrivită, care să redea exact sentimentele ce-mi acaparează sufletul în nopţile mele prea luminoase pentru somn. Pe câtă gingăşie şi afecţiune pui în braţele tale atunci când mă cuprinzi pe atât de violent simt ghearele ce mă dezbracă de negrul vremurilor, de amarul gust al imposibilului, de sumbra veşnică ameninţare a morţii, de mine şi de tot. Vânatul clipei şi lumea pierdută între două braţe, iar tu nu bănui gândurile ucise ce-ţi cad la picioare, nu bănui întunericul străpuns din spatele chipului aparent scăldat în somn.
Archive for the "Jurnal iubirii" Category
-
Mi-ai lipsit o perioadă. Aveam impresia că timpul se scurge altfel în absenţa ta, prea greu, prea gol de toate, albastru. În drum, pe fugă îmi vorbeau de tine locurile noastre de-altă dată pereţii-n poze plini de noi şi camera sau cerul acela atât de negru pictat cu grijă-n stele ce nu conteneau vreodată a te uimi. Departe de tine lume-i pustie sau tristă, lipsită de noimă, lipsită de farmecul ce numai prezenţa ochilor tăi în zâmbet i-l poate da. S-au strâns atâtea vorbe, şoapte, atâtea îmbrăţişări, priviri, atâta dragoste…
Atunci când luminile se sting, noaptea potoleşte zgomotul vieţii, iar cerul îşi pictează conştiincios stelele, rămân doar inimile noastre. Tu, încet, cu mâna stângă mă îmbrăţişezi. Eu imi pun capul la tine pe piept să te simt mai mult al meu, şi mâna dreaptă pe obraz. Am rămas doar noi…
Iubirii,
Ţie îţi dedic în întregime şi viaţa şi sufletul
şi fiecare zâmbet sau privire şi toată duioşia de care sunt în stare,
şi fiecare răsărit în zbor de perscăruş, fiecare dezgolire şi pasiune, fericire, vis şi înălţare.
Îmi par cuvintele prea goale, prea seci sau greu de mânuit,
când despre tine aş picta în sute de culori sau te-aş cânta de-aş ştii din suflet.
Tu şi cred că numai tu m-ai cunoscut chiar înainte de a mă vedea,
tu nu mă-ntrebi, ci ştii chiar înainte de a-ţi spune, şi-mi ştii chiar lacrimi sau tacerea,
sau ochii şi îmi ghiceşti uimirea sau iubirea, bucuria.
Tu îmi ştii fiecare cămăruţa a sufletului, fiecare rătăcire
pentru că m-am pierdut pe mine-n tine din clipa în care ai intrat în viaţa mea.
N-aş ştii cui să-i multumesc de noi, destinului, dacă există unul,
lui Dumnezeu dacă-a intervenit sau pur şi simplu norocului ce ne-a lovit
odată tot pentru o-ntreagă viaţă…
Comentarii: